Si toate din jur tac si ascund multimea de zgomote sub tacerea lor
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
skip to main |
skip to sidebar
... ferestre spre lumea mea.
Eu
Arhivă imagini
-
▼
2008
(37)
- ► septembrie (1)
-
▼
august
(17)
- Out of nowhere... the land of stone...
- Nature VS. Man
- ROCK!
- The green is always greener on other sides
- Ovidiu asteapta ganditor finalizarea cladirii din ...
- ğāmi‘ sau masğid
- Mare urbana
- Pasarile marii
- Arcade
- Aceeasi mare intr-o zi cu mai mult soare
- Mar adentro
- Cloudy begining of a new story...
- Poze de/din poveste
- Amalgam de povesti... sau de poveste
- Imagini dintr-o poveste3
- Imagini dintr-o poveste2
- Imagini dintr-o poveste1
Ce-am scris/ce scriu...
Testoasa
Testoasa pasea tacticos pe nisipul uscat ce se desprindea fir cu fir din tablou.
In goliciunea amurgului a vazut rosie lumina salvatoare, care ii va lumina calatoria spre mare.
Doar simbolul zilei, soarele, se scufunda in noaptea de culoarea pielii tale si nu vroia sa mai astepte.
Micuta a pasit incet pana la carapacea apei, apoi a disparut.
Pe panza nu se mai vede acum niciun punct verde.
Si ochii tai nu mai pot sa o descifreze.
********************************
remefE
Aduna pietrele ce stralucesc fierbinti pe nisipul sclipitor in soare Si construieste cu ele vise ce se darama la prima suflare de vant de mare. Asteapta sa le vezi cum se prabusesc in fiecare val care vine spre tine Si vei descoperi ca tarmul de care se lovesc valurile si pietrele este chiar sufletul tau.
Incearca sa strangi in brate efemeritatea nisipului ce se scurge din castel Si fortifica zidurile fragile cu pietrele cazute in valuri si pe tarm. Sustine cu mana constructia spre care marea feroce vine sa o inghita Si vei afla ca nisipul pe care incercai sa il strangi in brate s-a scurs demult din clepsidra.
******************************
Acolo jos
Acolo jos sunt sufletele oamenilor care au semnat in urma cu ceva timp pactul, oameni care si-au dat speranta pe un vis de implinire a unei dorinte efemere. Sunt sufletele oamenilor care acum par a astepta eliberarea de vina dupa ce au pierdut tot, de la timp pana la speranta, dorindu-si sa devina ceea ce nu au fost si nici nu vor putea niciodata sa fie, dar ceea ce vor incerca mere. Si sufletele lor clocotesc incet in lumina rosie a crepuscului, fara a se mai increde macar ca se vor ridica
inapoi in lumea cu lumina galbena de unde ii privim noi acum.
Acolo jos am fost si eu, ai fost si tu. Ne pierdusem si amintirile si speranta si clocoteam fara oprire si fara sa mai asteptam intoarcerea aici. Semnasem pactul pentru ca in viata dinainte ne dorisem mai mult, mai bine, ce nu avusesem niciodata. Si datorita pactului, pentru cateva momente ne-am bucurat de acel mai bine, apoi, orbiti de lumina rosie, am fost aruncati
acolo jos. Stiu ca pe sufletele care acum zac acolo jos fara speranta si fara amintiri sub lumina rosie le vor trimite inapoi aici drept pedeapsa pentru ca nu sau bucurat de starea fara griji de acolo. Le vor trimite asa cum ne-au trimis si pe noi, pedepsindu-ne astfel sa simtim din nou toate nevoile pe
care le avem, sa avem din nou toate dorintele pe care nu le putem indeplini, sa speram iar. Si toate astea se vor intampla doar pentru a ne arata ca vom avea din nou nevoie sa semnam un pact si sa reintram in circuitul milenar al sufeltelor.
Acolo jos sunt sufletele oamenilor care se vor intoarce la lumea cu lumina galbena asa cum ne-am intors si noi. Acum nu mai au nici amintiri, nici vise, nici sperante. Acestea au inceput sa plece in momentul semnarii pactului si s-au dus definitiv cand, ajunse sub lumina rosie, sufletele au clocotit pana la stergerea oricarei idei.
De acolo de jos nu se poate simti speranta. Dar noi, cei reveniti la lumina galbena, o putem simti si pentru sufletele de acolo de jos.
******************************
Vanatoare
Sunt gri si umblu cu 10 metri in urma sufeltului meu ce rataceste.
Trec printre copacii cenusii ai orasului uitat asa cum sangele imbacsit de venin imi trece prin tample.
Ochii din umbra ma pandesc; sunt prada ce le iese in cale.
Cu coltii manjiti de vina existentelor trecute, privesc la randul meu spre o prada.
Se afla in fata mea si numai efectul de neputinta al veninului ma mai retine pentru o secunda.
Prada merge in acelasi ritm cu mine, doar 10 metri ne despart.
Vine din alte timpuri si pare ca, daca nu as devora-o in urmatoarele clipe, ar reusi sa evadeze in epoci viitoare.
Dar, inainte sa imi infig ghearele in muschii ei, ma priveste pentru ultima data in ochii de culoarea furiei.
Victima mea e sufletul meu ce rataceste si in urma caruia umblu gri.
Si, fara sa las veninul sa-mi patrunda in suflet, deschid usa catre un nou timp si ii mai dau sufletului meu o ultima sansa; a saptea.
***********************
Epoca Vantului
Ruinele miroseau a mucegai. Jumatati de caramizi ranjeau din ziduri dezgolite de vreme si de tencuiala. Doar iedera isi mai pastrase cateva frunze verzi care aminteau ca pe acolo se traise candva si tot ea lasa sa se dezgoleasca de pe pereti portrete incununate cu trandafiri galbeni. O raza de soare ma privea dintr-un ciob de oglinda ce zacea stingher pe podea alaturi de muschi si frunze umede-uscate. Aerul inspirat imi aducea in nari miros de inceput de pierdere a religiei pagane. O fereastra deschisa de pe singurul perete ramas intreg se izbea impinsa de vant. Fasiile ramase din perdeaua galbena fluturau si ele in intelegerea cu fereastra. Si toate din jur suierau in acelasi timp cu vantul, iar el mergea mai departe spre salcia din fosta curte.
Doar eu, orbita de raza de soare, nu puteam sa descifrez mesajele lor.
Si vantul s-a intors din nou la ruine pentru a-si arata puterea. A impins din nou fereastra deschisa si a facut ca fasiile de perdea sa cada peste bucata de oglinda ramasa pe podea. A acoperit astfel dovada de lumina a soarelui ce inca mai traia printre fragmente de pereti parasiti si a mers din nou mai departe sa miste totul cu trecerea lui. Pana si timpul s-a reinnoit cand vantul a trecut prin el.
Cat a durat reinnoirea timpului suflat de vant, amintirile lumii au traversat secolele in care au fost uitate si au aparut ca si cand sfarsitul epocii toropite de soare e singura solutie pentru supravietuire si numai vantul mai poate reduce din caldura.
"Am mai trecut pe aici!", mi-am spus in gand. Si vuietul unor amintiri a navalit si spre mine. Candva acel loc fusese centrul universului meu insorit. Acum toate dovezile de soare sunt alungate, dar lumina lui nu ma lasa sa il uit. "Aici e!" Acesta era locul de care uitasem si din care m-am intors printre voi cand imi pierdusem speranta.
Si vantul ce misca ramuri de salcii a venit si spre mine pentru a-mi spune ca pune punct cultului soarelui.
****************************
Prag
Din cand in cand,
In vis sau doar in gand,
Pe drumuri ce se cern
Pasesti pe alb etern.
Din ce in ce mai des
Spui vorbe fara inteles,
Patrunzi in alte lumi
Si de acolo mai iesi luni.
Lasi in urma pasii moi
Ce se misca in noroi,
Spre desertul albicios
Privesti inc-odata-n jos.
Incet-incet atunci
Pe scara te grabesti sa urci
Si cand in fine iesi afara,
Afara-i primavara.
**************************
Pulbere de umbre
Praf de nimic pluteste peste umbrele strazii si toate il inspira fara sa simta macar ca e altceva decat ceata inghitita ieri. Toate isi respecta codul genetic si incearca sa ramana verticale, dar din lumea de alaturi sufletele le striga si le spun ca doar tarandu-se pe pamantul muced se pot izbavi de blestemul cetei si prafului. Au uitat cine au fost si cred ca dintotdeauna au fost asa cum se vad acum, manjite de mazga, dar mandre ca inca nu ating pamantul. Si pamantul protector le cheama spre el, dar ele se incapataneaza sa se agate de praful plutitor si ar vrea sa creada ca el e sansa lor de a evada din dominatia taranii si de vocile de alaturi care le umplu urechile. Insa praful se lasa si el spre pamant si impreuna cu el umbrele se aseaza docile. Incet incet cedeaza si idealul lor se transforma in dorinta de a simti umezeala pamantului care le striga. Acum au devenit aproape pamant. Si cu o singura suflare umeda au inverzit iarba ce dormea indoita. Iar ele, umbrele, s-au uscat si au devenit pulbere.
*****************************
Cautare in cana de cafea
In cana de cafea destinul se ascunsese sub zat si nu vroia sa iasa la iveala si sa se lase descifrat de vecina cea vorbareata. Invartea cana fara oprire in incercarea de a-i spune ceva tinerei pe care o avea in fata, dar nu putea intelege nimic. Zatul devenise indescifrabil si femeia se simtea neputincioasa. Ar fi vrut sa inventeze ceva, dar nu vroia sa raneasca pe
nimeni cu inventiile ei. Fata astept nerabdatoare frangandu-si mainile si ii arunca vecinei ei priviri intrebatoare, la care aceasta raspundea cu alte priviri descumpanite. A pus din nou cana cu gura in jos pe farfurioara si a mai asteptat un minut sperand in continuare ca zatul se va aseza si va lua forme pe care sa poate sa le traduca fetei. Minutul a trecut, dar in cana nimic nu s-a schimbat. Femeia a privit dezamagita, dar nu a spus nimic. Fata astepta in continuare sa i se spuna ceva. Femeia tacea in continuare. Dupa alte momente de asteptare in care nimeni nu a mai spus nimic, fata a plecat. A inteles atunci ca viitorul ei nu se afla acolo, in cana, in zat.
***************************
Desen de copil
Cu ciobul de jad in mana copilul desena pe perete o umbra de cal. Nu vazuse niciodata in realitate unul, si il reconcepea din pripria imaginatie. Pe peretele pesterii mai erau si alte desene, dar niciunul nu era de culoare verde. Ar fi vrut sa le stearga pe toate si ramana doar al lui, o dovada de talent nemaivazut. Le-a pastrat insa si pe celelalte. A preferat sa stie ca maiestria lui va triumfa prin comparatie cu trecutul.
La ora pranzului doar soarele trecea prin fata pesterii. Copilul a infrant dogoarea pentru a vedea cum arata desenul ce abia fusese terminat, umbra de cal. Cineva stersese tot ce fusese pe pereti, mai putin un desen ce reprezenta un elefant. Atunci copilul a inteles ca altcineva a gandit ce gandise si el mai devreme, dar acest cineva a si actionat conform gandului.
Pe perete copilul a mai vazut proiectata propria umbra si i s-a parut ca alta idee mai buna nu ar fi putut sa-i vina nici lui, nici altcuiva. Dar de data asta o va scrijeli cu cutitul pentru a fi sigur ca nu o va mai putea sterge nimeni niciodata.
*****************************
Haos mitic
Privat de lumina, intunericul ascunde partea nevazuta a lumii si stinge lumina ce se vede sub pleoape. Bucati din soare topesc catusele ce-l tin inlantuit pe Prometeu, iar luna devine una cu marea.
O Penelopa ce isi asteapta destinul dupa usa carpind un cot de haina rupta si un Don Juan plin de frustrari s-au intalnit in trenul care duce spre Vezuviu.
Da Vinci schiteaza fara regrete omul vitruvian si izbeste norii cu o prastie veche a lui David. Danseaza cu muza celor noua arte asteptand sa i se intoarca inspiratia privind la o vrajitoare cum arde pe rugul prejudecatilor.
Doar Alice ramane neinmpresionata de toate melodiile din jurul ei si, cu
sticluta de otrava in mana, adoarme pe patul de trandafiri al Julietei.
***************************
Indecisei
In linistea primordiala a infinitului abia nascut, un suflet agitat se misca neincetat in cautarea punctului de fuga.
Infranta de ziua ce continua sa se sfarseasca, tu te asezi pe scaun doar pentru a te ridica si pentru a continua periplul rutinei.
Fara a iesi din planul secundar, incerci sa pipai calea spre sufletul fara oprire si fara liniste. E sufletul tau.
Stiu, nu ai crezut niciodata ca vei ajunge aici si acum. Sperai ca venirea ta dinspre nicaieri te va ajuta sa treci neobservata prin comprimarea aerului din ce in ce mai greu de atins.
Acum scufundarea in nori pare a fi singura solutie si, in acelasi timp, singurul risc. Nu mai ai curajul sa ti-l asumi. Ramai nehotarata ca si cand viata nu ar avea sfarsit.
*****************************
13
...
In a 13-a zi omul fugea fara oprire pe strazi.
A trecut pe langa 13 parcuri parasite, a simtit 13 mirosuri uitate in casele prin care a trait,
a revazut 13 amitiri pe care le credea lasate in copilarie si a vazut 13 femei care i-au aparut ca ispite in drumul sau fara intoarcere.
S-a oprit doar 13 secunde sa respire aerul in care pluteau parumurile lor.
Apoi a mai facut 13 pasi spre locul unde le vazuse.
In fata lui nu mai era nimic. Intersectia era goala si se ramifica in 13 strazi.
Nu stia pe care sa o aleaga, dar stia ca trebuie sa isi continue drumul.
A ales la intamplare una dintre cele 13 cai si a ajuns in iad.
Toate drumurile duceau acolo.
*****************************
Vacuus umbra
Deseneaza-mi umbra cu creta pe asfalt
in incercarea de a ma regasi
acolo unde m-ai uitat sau unde m-am pierdut.
Si daca nu vei reusi decat sa tragi cateva linii frante,
sa stii ca asa a fost calea pe care m-ai impins
si tot asa a fost si inima mea cand am inceput sa ratacesc.
Ai vrea sa ma intorc,
sa imi oferi tot ce mi-ai promis candva
desi stii ca nu iti voi cere si nici tu nu vei putea da.
Drumul m-a tras la sorti inca o data
si singura mea sansa este sa merg in continuare
fara a ma mai intoarce sa imi recuperez umbra.
Pastreaz-o cu grija,
e singura parte din mine care iti mai apartine.
****************************
Comert cu suflete
Actorul joaca.
Rolurile lui sunt neverosimile,
iar piesele par fara sfarsit in repetitiile chinuitoare si generatoare de emotii.
Doctorul vindeca.
Cauta durerea acolo unde ea se ascunde,
rascoleste prin viscere in cautarea sufletului lipsit de aparare in fata chinurilor.
Dar demiurgul?
El isi intinde taraba cu marfuri ilicite,
cu suflete pierdute ce ratacesc prin viata in cautarea pretului corect.
****************************
In Liniste
Un scartait in dusumeaua veche
A deranjat linistea noptii.
Ar fi putut sa fie sufletul ei pereche
Strigand din Tinutul Mortii.
In pod s-a auzit un scartait.
Era clar ca din acel moment
Orice insemna viata ei
Se apropia de sfarsit.
Asteptandu-si plecarea spre Iad
Si reintalnirea cu toti cei pierduti
S-a asezat relaxata pe pat
Si a inceput sa asculte pasii muti.
*****************************
Legenda Pasarii de pe Luna
Un nor de cenusa s-a ridicat
Peste sat.
Pasarea isi intindea penajul gri
Si dintr-o data a plecat,
Spre cerul instelat a zburat.
S-a intalnit in drum cu-o stea
Si nu stia
Daca sa ramana acolo
Sau sa isi continue drumul
Departe de ea.
A pornit din nou spre adancimea intunericului
Si a pasit din stea in stea.
De-acum s-ar fi oprit, dar nu stia
Daca chiar Luna o dorea,
Apoi s-a lamurit
Si a ramas cu ea.
De-atunci cand lumea sus priveste
Pasarea de pe Luna o zareste.
********************************
Personne
Personne nu a fost niciodata altceva decat ce a vrut ea sa fie, dar mai ales ce a putut sa fie. A asteptat cu rabdare venirea timpului valoros si trecerea lui prin viata ei, a acceptat si intarzierile lui, stiind ca pentru asta va fi mereu apreciata si rasplatita. Cand a cazut s-a ridicat intr-o secunda; mai repede, mai sus, mai bine. A stiut ca nu e neaparat o invingatoare, dar ca e cu siguranta o luptatoare. A apreciat prezenta discreta a divinitatii in viata ei profana si i-a multumit mereu pentru tot ce a primit si pentru tot ce i-a lipsit. Fiecare rol pe care l-a jucat a fost performat cu atata pasiune incat parea ca e singurul pe care il cunoaste. In teatralitatea ei, naturaletea a fost cel mai bun scenariu. Si-a ales cu placere un axis mundi, fara sa isi doreasca sa devina macar o singura data centrul atentiei. S-a ghidat mereu dupa autodidacticismul luminii solare care se ridica atat de natural din mare fara ca cineva sa ii fi aratat cum se face.
I-ar fi placut sa fie o naluca, sa treaca cu viteza unei amintiri prin mintile lor, si sa fie uitata la fel de usor, sa ramana ca mangaierea unui val pe fata unei cadane. Si va ramane pentru toti creatorul iluziilor de mai bine, un optimist necunoscut in drumul sau spre nicaieri. Va continua sa existe pe fiecare fila a cartilor pe care le-a citit, in parfumul imbibat in esarfe si in stralucirea margelelor de sticla. Isi va dori ca pentru toti ea sa fie un simplu nimeni.
*******************************
Inca un Adam izgonit
De cand marul a cazut din pom
Si-aproape l-a lovit pe om,
el priveste mereu in jur si i se pare
ca femeile seamana cu sotia lui;
fiecare.
Ciudata-asemanare!
Si-ar vrea,
daca s-ar putea
sa fie cu ea;
oricine are fi ea.
Vazand ingerii asta-n fiecare zi,
au hotarat ca soarta lui in Rai
nu se mai poate prelungi.
Au fost cativa care au spus
ca e de-ajuns.
S-a pus pe plans
Si s-a gandit ca nu-i corect,
ca nimeni nu-i perfect,
dar n-a avut efect.
Cei trei au luat o decizie radicala,
iar el trebuie sa dea socoteala.
L-au chemat la judecata finala
si l-au intrebat
ce s-a intamplat.
El nu a ripostat,
dar nici n-a explicat.
Pedeapsa s-a ales usor
nu chinuri, nu omor,
nici arest in dormitor.
Asadar, forul a decis
sa il alunge pe pacatos din vis.
Si-intr-o clipire de ochi adormit,
L-au vazut de un caine fugarit.
Apoi cerul s-a desfacut incet
ca sa il pravaleasca pe biet
spre pamant
purtat de vant.
Trecand pe-acolo intamplator
l-a apucat de-o maneca un nor.
Chiar si acela a sperat
ca, tocmai pentru ca l-a salvat,
si de teama ca va pieri,
imediat se va cai
si tot ce-a facut
va tine de trecut.
Dar pe-un alt nor a vazut-o pe ea,
si privind la ea cum plutea
a simtit ca doar vantul il mai tinea.
Vazand lipsa de cainta norul lui
l-a lasat in grija vantului.
Si-acum a pornit cu viteza spre pamant lui drag
De unde va pleca apoi spre iad.
********************************
Cadere
O aripa a ingerului a lovit cortina
Si totul s-a prabusit rapid in sala
Inainte ca cineva sa recunoasca vina.
Intrase prin mansarda teatrului
Si tot ce vroia era sa ii vada pe actori
Si sa auda vocea rolului principal.
A fost de ajuns un falfait de aripi
Pentru ca totul sa se sfarame
Si sa se prabuseasca pentru eternitate.
A cazut cortina, peste actori si in fata lor,
Balustradele le-a agatat in zbor,
Iar spectatorii au navalit pe coridor.
Usile au cedat si ele sub puterea multimii
Si cand peretii s-au spart in cioburi de oglinda
Actorii inca mai asteptau sa fuga.
Acum teatrul intreg sta prabusit
Si marginea abisului asteapta sa-l inghita.
Gramada de moloz se lasa chemata,
Se prabuseste din nou in neant
Si doar vuietul caderii ramane martor
Pentru un fragment dintr-o clipa.
Dar vantul l-a impins rapid si pe el
Si acum zace printre umbrele noptii in tunel.
*******************************
Pacat
Peretii se-ndreapta spre mine
si ma-ntreb daca vrei
sa fugim
sau sa dam cu toporul in ei?
Fereastra prin care vrei sa sarim
e chiar aici,
sub noi
si nu vom putea sa ne ferim.
Noroiul asteapta sa ne inghita,
iar tu inca te mai intrebi
daca vom pluti
sau vom muri.
Pacatul ne va privi prin ochii lui
de lucru infaptuit in graba
si, inainte ca noi sa aflam,
va birui.
***************************************
Lacrima
Dintr-o data s-a pregatit sa plece si, fara sa-si dea seama unde se afla, a alunecat usor pe piele, din varful muntelui In Zadar. S-a simtit o mica gadilatura, care a generat un zambest ironic, dupa care nu s-a mai auzit sau simtit nimic. S-a speriat la inceput, dar a continuat sa alunece. A cazut si a deranjat praful de pe podea, apoi l-a luat cu ea spre Lumea Fara Rost. Intr-un moment de egoism plin de candoarea unei crime premeditate l-a adunat intr-o gramada mica si l-a inghitit. L-a transformat in nepraf si a ramas acolo sa isi digere fapta. S-a temut ca va fi acuzata de toate pacatele pe care si-ar fi dorit sa le savarseasca, dar nimeni nu a cutezat. Doar de sus, un ochi a privit agale spre podea si spre ea. Apoi a zis: A fost Lacrima Mea.
*******************************
Profetia 7
Coboara de pe norul cel negru, Inger gri cu ochi de foc,
Incalzeste cu privirea ta tot ce poti cuprinde cu ea,
Pluteste apoi prin nori de cenusa risipita
Si priveste cum jarul topeste nisipul.
Este ultima ta venire aici, a saptea,
Si usa nu se mai deschide in fata ta.
Doar flacara ochiului tau stang
Poate descuia misterul inchuietorii de gheata
Si in momentul deschiderii timpului
Miliarde de ace vor tasni spre pelerina ta neagra
Ca sperantele noilor reveniri in lume.
Dar norul ce te-a adus va ramane aici
Sa vegheze deasupra ta plutind.
Te va umbri pentru a nu fi vazut
Si va fulgera foc peste micile sageti deslantuite
Care incearca sa te raneasca.
Un singur ac va reusi sa se strecoare,
Si sa poarte cu el raul din toate celelalte.
Iti va otravi intregul corp prin degetul mic,
Iar maine un alt inger va cobori de pe norul cel negru.
*******************************
Cosmar
Visele se asterneau pe coala alba a noptii
Si somnul imi dicta inconstienta uitata.
Doar luna lumina intunericul nevazut al somnului;
Un cosmar incepea sa se contureze pe panza pictorului suprarealist.
Gandurile toate isi exprimau dorinta de eternitate,
Iar ochii lumii cautau drumul ratacitor al povestii fara sfarsit.
Eu cautam zile de maine in orice privire,
Dar nimeni nu-mi spunea ca ele nu vor veni niciodata.
Si tot ce am primit din viitor a fost ea;
Cartea care fusese scrisa din dorinta literelor de a se aseza pe hartie
Si de a ramane cuvinte acolo pentru vesnicie.
Si paginile s-au rasfoit singure sub puterea unui vant turbat.
Litere s-au grupat intr-o piramida neagra si s-au amestecat,
Pana cand nimeni nu le-a mai putut descifra.
Ochii rataceau in zadar pe albul foilor mototolite de miscare,
Dar stiam ca maine va veni chiar de se va numi tot azi
Si toate cele scrise in carte vor fi la locul lor asa cum le pusesem eu
Inainte ca noaptea sa imi rapeasca discernamantul.
*******************************
Univers de gheata
Peretii din sticla ai universului tau
Au devenit subit cub de gheata.
Ai vrea sa evadezi din raceala vietii?
Nu poti iesi din cub decat topindu-l.
Peste nori de praf pluteste un glob.
E rece si sticlos si necunoscut
Si te intrebi ce e cu el?
E fostul cub topit de periplul prin aer.
In marea de particule de praf
Microscopul ochiului tau vede un punct de apa.
Ce cauta apa in marea de praf?
E doar o urma a ceea ce fusese universal tau de gheata.
Orbit de lipsa de materie
Plutesti in neant in cautarea ta.
De ce ai vrea sa redevii cel pe care-l cauti?
Punctul s-a evaporat si nu te mai poti recompune.
********************************
Joc de culori
Alb – candoare?
Sau lipsa de pudoare?
Dorinte-nselatoare.
Dar rosu? E durere.
E sange, e putere.
Verdele? Speranta,
Viata, cutezanta.
Galben e coleric,
Negru – intuneric.
Un univers himeric
In care esti puternic,
Eternul inamic
Al Marelui Nimic.
Si poti sa ma privesti
Doar daca ma gasesti
In Marea de Povesti
In care tu plutesti.
**********************************
Din somn
Te striga:
Scartaitul usii pe care intrai in fiecare noapte,
Fotoliul pe care te asezai si priveai spre pat,
Patul in care o vedeai pe ea dormind fara tine,
Patura care acoperea corpul ei adormit,
Parul care ii gadila fata si nu o lasa sa doarma,
Paginile cartii de pe jos citite pana tarziu in asteptare,
Lumina veiozei care ii atinge pleoapele lipite de somn,
Perna care ii gazduieste zambetul de pe fata.
Ti-e teama:
Ca va simti mirosul parfumului tau de la incheietura mainii
Si va deschide ochii pentru a verifica
Pentru a afla daca apartii din nou realitatii ei,
Si ca nu vei mai avea timp sa fugi ca altadata,
Ca te va prinde de maneca si nu va mai vrea sa iti dea drumul.
Te-ai trezit:
Acum tu apartii unei alte povesti.
Ea doarme in continuare asa cum ti-o imaginezi.
*********************************
Praf
M-ai chemat si mi-ai spus sa iti sterg praful de pe obraz.
Era singura dovada a existentei tale in trecut
Si ai inceput sa mergi pe cararea viselor uitate
Sperand ca iti voi raspunde la chemare.
Te auzeam cum ma chemi in lumina eclipsei de luna
Si nu vroiam sa ma ridic si sa vin,
Iar cand am incercat sa fac primul pas
Mi-am amintit ca sunt alergica la praf.
Inca se mai aude in lipsa de umbra a pranzului
Chemarea surda a prafului - dovada,
Dar nu mai e nimeni aici sa raspunda;
Eu tocmai m-am transformat in praf.
********************************
Lost Brain Poison
A blackeyed seagul showed her a glass of something,
Then she was drinking Alice's poison
To stay not asleep with an introverted breath
In the red rain of November.
Searching for a never sooner final sound
With the blind eye of her toxic brain
She knew the world lost its silence and trust
Forgetting the side-effects of her lost mind.
********************************
What remains after chaos
The unintended choice of Charon crossing the river,
The third coming of the second chance of your pervert smile,
The screaming of a crow in the dark light of a non-rising sun,
The sleeping ghost of my lost memories.
Moments that i don't want to see,
Feeling that i wait to taste,
Nightmares that i hope not to wake with,
Wishes that i'm affraid to think about.
Footprints, when crossing the doorstep,
Tic-tac, of the clock waiting for you
Noise, when the crows are screaming,
Emptiness, of my unthinking chaotic dream.
*********************************
Ma doare
Ma doare nimicul ramas intre noi,
Dar stiu ca e mai bun decat orice ar fi putut sa fie;
Nu-mi mai amintesc despre mine cine sunt,
Dar inca respir.
Ma doare multimea vida de cuvinte aruncate-ntre noi
In tacerea noptii ce-a fost;
Iti amintesti de mine
Si-atat.
Ma doare amintirea atingerii tale
Si palmelor mele le curg lacrimi de sange,
Dar stiu ca singurul pansament suportabil e
Absenta ta.
Ma doare patul in care am dormit amandoi,
Dar patul nu-si mai aminteste de noi
Si tot ce mai ramane de facut
E sa exist.
**********************************
Fantasctic ocol al Pamantului
Muzica pietrelor de Nil imi mangaie subpielea;
Umbrela Zidului Chinezesc ma trage de mana prin zapada de iunie;
Imi invart Cercul Polar in jurul trupului ce se unduie.
Ma ridic sa imi constat existenta de flacara a unui fachir portughez;
Constat ca zbor pe o camila prin nisipul desertului amazonian;
Furnicile se prajesc la soare pe intelepciunea Sphynxului.
Alerg prin apa Saharei de gheata;
Scorpionii mi se prind singuri ca agrafe in parul de sticla venetiana;
Ma lupt cu fantasme din frunze de palmier din Bucegi.
Oaza miroase a zapada proaspat cosita;
E de la Cercul Polar pe care il tot rotesc in jurul trupului meu.
Nisipul imi gadila gandul de plutire in vid;
E de la furnicile ce tropaie prin flacarile fachirului.
O forta ma tine strans de mana si ma trage dupa ea;
E a umbrelei care se joaca prin zapada varatica.
O umbra pluteste peste o Sahara inflorita de palmieri;
E umbra mea ocolind fantastic pamantul.
*********************************
Bufnita
Bufnita inteleapta isi suera buhuitura peste sat.
Ma agat de ghearele ei si pornim in calatoria timpului.
Imi dau drumul in haul adanc.
Si plutesc spre nicaieri.
Parasuta nu se va mai deschide.
Voi alerga peste varfurile copacilor de prapastie
Si le voi calca frunzele ingalbenite de timp.
Bufnita ma va recupera din zbor.
Vom pluti impreuna de-acum.
Imi cere acordul cu un Bu-hu-hu scurt.
I-l dau inainte de a ma gandi ca ar putea sa ma scape.
Daca mi-ar da drumul m-as apropia de sfarsitul infinitului.
Abisul ma asteapta cu bratele larg deshise.
Tentatia caderii in gol ma asurzeste.
Nu mai ascult de sfaturile pasarii mele pazitoare.
Plutesc din nou spre nicaieri.
Si bufnita ma va prinde din nou in ghearele ei.
Nu ma va mai lasa sa plutesc ca o frunza spre fundul prapastiei.
Ma va obliga sa o insotesc in calatoria ei;
(Calatoria cunoasterii intelepciunii)
*********************************
Ora zero
Un gong se aude din miezul pamantului
Si rascoleste sufletele ce pribegesc in noapte
In cautarea linistii.
Ar trebui sa nu bata niciodata, doar e ora zero;
E limita dintre real si fantastic
Granita dintre ziua ce a fost si cea care vine,
Punctul in care prezentul si trecutul se confunda
Dand nastere unei viitoare zile.
Un nou zgomot se aude:
Este fratele celui dintai si il striga pe acesta.
Si mai vine unul,
Si inca unul,
Se aduna toate cele 24:
Gongul, strigatul, bufnitura, pocnetul…
24 de sunete menite sa reprezinte nimicul.
Ar fi putut fi doar unul, dar s-a fi confundat cu ora 1.
Asa, cele 24 nu se confunda cu nimic
Si adunate insumeaza nimic:
Zero;
Ora zero -
Liminalitatea plutirii prin noapte in cautarea linistii,
Pribegia de zgomotele ceasornicului etern a sufletului ce cauta somnul,
Momentul de glorie al unei Cenusarese cu rochia de culoarea noptii pierdute.
*********************************
Reminder
Aminteste-mi sa mangai amintirea mainii tale cand ma tineai de mana;
Aminteste-mi sa respir aburul ceaiului din cana sparta de timp;
Aminteste-mi sa ascult pasii timpului care trece dincolo de usa mea;
Aminteste-mi sa exist aici unde nimic nu e ceea ce pare.
Aminteste-ti sa ma cauti in Taramul de Nicaieri;
Aminteste-ti sa citesti cartea de joc pe care o tii mereu in maneca;
Aminteste-ti sa dansezi pe ritmul facut de tocurile mele pe podea;
Aminteste-ti sa ai curaj sa existi.
Aminteste-i ca doar noaptea bufnita isi striga ziua trecuta;
Aminteste-i ca literele pentru cuvinte sunt ca gloantele pentru arme mortale;
Aminteste-i ca marea ia cu ea la reflux toate amintirile lasate pe plaja;
Aminteste-i ca traieste chiar si atunci cand exista timpi morti.
Si nu uita
Ca inca mai doare degetul pe care ti-am purtat inelul
Si coltul paturii cu care ma inveleai refuza sa se intinda fara mana ta,
Iar daca ne-am lasat dusi de valtoare
E pentru ca nimeni n-a avut curaj
Sa renunte la timp.
Si inca ceva,
Sa iti spui din cand in cand in mintea ta ca
Retraind toate clipele pierdute nu facem decat sa nu le lasam sa plece
Si sa ocupam locul pe care ar trebui sa vina altele.
Doar asa se vor putea uita.
*********************************
Toamna orasului pustiu
M-am intalnit cu ea in gara,
Pe drumul care ducea spre orasul meu
Veneam de la mare,
Ea venea dupa vara.
“Stii, eu vin din vara, de la mare”, i-am zis.
S-a uitat la mine si nu a zis nimic,
Apoi a ranjit si m-a privit din nou.
Mi-a zis raspicat:
“EU VIN DUPA VARA!”
Si apoi a inceput sa imi explice:
ca ele nu se inteleg prea bine,
ca vara ar vrea sa fie cald mereu…
“Si eu as vrea la fel!”,am interupt-o eu.
S-a uitat din nou la mine si a continuat:
“Fiecare dintre noi are timpul ei.
Acum a expirat termenul verii.
Vine randul meu!”
Am interupt-o din nou:
“Si ai avut timp sa treci pe undeva,
sa anunti oamenii ca te instalezi?”
„Doar prin Orasul Pustiu am trecut,
De acolo vin,
Dar acolo nu am pe cine sa anunt.”
„Orasul Pustiu?” am intrebat-o eu,
„Care e Orasul Pustiu?
Unde e acest oras?”
„Este cu trei statii in urma,
in directia in care te indrepti tu.”
„Cu trei statii in urma?
Dar este chiar Orasul Meu acela.”
„Perfect, atunci te anunt pe tine ca am venit.”
„Dar chiar nu mai este nimeni acolo?”
„Nu, vara a golit orasul,
Iar acum am venit eu, toamna, sa-mi anunt venirea in Orasul Pustiu.”
*********************************
Casa de Visez
Exista o casa numita Casa de Visez. Este foarte aproape de locul unde locuiesc eu sit e imbie cu arhitectura ei cocheta. Din cand in cand imi pun in gand sa o vizitez, insa aproape de fiecare data usile sunt incuiate si ferestrele zavorate si nu pot intra. Am spus aproape de fiecare data…Am incercat sa deschui usa cu cheile pe care le aveam in buzunar. Ma gandeam ca poate de-aia le aveam acolo, dar nu s-au potrivit. Am impins usa, am batut la usa, dar nu s-a intamplat nimic. Ba chiar intr-o zi am apasat si pe butonul mic de langa usa, dar tot fara rezultat. Apoi, in alta zi am inceput sa imping peretele de langa usa; vazusem eu filme in care, daca impingi peretele, acesta se misca si poti patrunde astfel in incaperea din spatele usii. Ei bine, acesta nu este unul dintre acele filme.M-am mai gandit eu ce m-am gandit si am zis ca poate ar trebui sa incerc sa intru pe gaura cheii asa cum a facut Alice. Am luat la mine mai multe bucatele de prajiturele si am plecat, am traversat strada si, stand in fata usii, am gustat pe rand din prajiturelele mele, asteptand rezultatul. Nu a aparut niciun rezultat. Nici eu nu m-am facut mica mica pentru a incapea pe gaura cheii, nici usa nu s-a deschis si tot pe partea pe care o stiu toti oamenii am ramas.A fost destul de dezamagita, dar nu puteam sa fac nimic. Ba chiar cea mai buna solutie parea a fi renuntarea la indeplinirea dorintei de a intra in Casa de Visez.In serile urmatoare esecului m-am tot framantat si m-am gandit cum sa fac sa intru in casa asta. Orele treceau fara ca au sa pot adormi, dar si fara a gasi o solutie.Dupa o saptamana in care nu am putut dormi, intr-o noapte s-a produs minunea.M-am deplasat pe intuneric pana la Casa de Visez, am deshis poarta, am urcat trepetele si am ajuns in fata usii. Inca ma mai intrebam cum voi putea sa deschis usa. Si atunci usa s-a deschis singura. Era asa liniste in casa si mirosea a flori de camp. Si se auzea doar un pian tacut. Apoi am vazut cum ferestrele s-au deschis si prin ele patrundeau razele soarelui. Si totul in casa era curat, nu era nicio urma de praf.Atunci m-am gandit ca se intampla ceva ciudat. M-am chinuit atatea zile pana am putut intra aici si cineva are cheie. Cineva care a facut curat, cineva care a pus muzica sau care chiar canta, cineva care a cules flori. Cineva care stia ca in seara asta voi veni aici. Poate chiar acest cineva care a deschis usa. Dar cum au intrat razele soarelui prin ferestre daca acum e noapte? Si cum am reusit sa vin in noaptea asta aici dupa ce zile in sir am venit degeaba? Si ce obosita eram dupa atatea nopti in care nu am putut dormi framantandu-ma din cauza acestei case… Mai bine ma asez aici pe canapeaua asta din Casa de Visez…Nu stiu daca am visat sau daca am reusit cu adevarat sa merg azi-noapte la Casa de Visez si sa intru in ea. Iar daca am reusit intr-adevar, atunci ce s-a intamplat acolo a fost chiar ciudat. Cu atat mai ciudat cu cat in dimineata asta m-am trezit la mine in pat, desi adormisem pe canapea. Ce-i drept, eram invelita frumos, asa cum nu se intampla de obicei… Oare acel cineva m-a adus inapoi acasa? Sau a fost doar in vis?Oricum, un lucru e cert, ziua nu are rost sa mai incerc sa intru in Casa de Visez. Poate mai incerc sa o vizitez in noptile ce vor urma…
*********************************
Gheata sub soare
Cateva picaturi de apa isi purtau drumul scurgerii pe marginile cubului de gheata. A pus mana pe cub si pe mana i-a ramas apa. Batranul vraci Dahad privea dezamagit. Vedea cum gheata se zbate sa redevina la forma initiala a apei, lichidul. Picatura dupa picatura cubul de gheata se descompunea in izvoare firave de apa; suvoaie de apa ce semanau cu lacrimile batranului. Soarele continua sa rumeneasca obrajii de nisip ai desertului si obrajii stropiti de lacrimi ai batranului Dahad.
Era pentru prima data in cei o suta de ani de viata plina de nisipul si de soarele desertului cand reusise sa plasmuiasca gheata, si nu orice fel de gheata ci un cub perfect cu laturi de 100 de centimetri. O suta… ca si numarul anilor lui… Era capodopera carierei lui de vrajitor.
S-a nascut in nordul desertului uscat de soare in urma cu o suta de ani. De mic a fost fascinat de apa; de apa atat de greu de gasit si de pastrat in uscaciunea desertului. A fost mereu intrigat ca nu o poate controla, ca nu o poate pastra. De fiecare data cand vedea cum apa din rezervele tribului sau disparea si-ar fi dorit sa aiba atat de multa putere incat sa poata stapani apa.
A inceput sa isi framate mintea pentru a gasi o solutie. I-a intrebat pe inteleptii satului, dar nimeni nu i-a putut oferi speranta unei rezolvari. A intrebat pe toata lumea, a cautat din cort in cort, a stat si a urmarit zi dupa zi an dupa an cum apa dispare si nimeni nu poate face nimic s-o opreasca. Mai ramasese un singur loc unde nu intrebase, dar din pacate era ultimul cort, cel mai aproape de salbaticia si pustietatea desertului. Era locul de care i se spusese sa nu se apropie, era pragul dintre lumea tribului cunoscut si necunoscutul de dincolo, tacerea misterioasa a intinderii de nisip incapabile de a pastra apa.
Purtat de indignarea neputintei, a ignorat orice avertisment si s-a apropiat de cortul interzis. Nimic nu se auzea, nimic nu se misca in jurul cortului. Parca nici macar timpul nu trecea pe acolo. A indraznit insa sa inconjoare cortul si in spatele acestuia a zarit un barbat. Era acoperit de haine si de barba nemaivazut de lunga. Nu i se putea ghici varsta, nu i se vedea fata. Doi ochi iscoditori l-au fixat pe tanarul aflat in cautarea rezolvarii misterului apei. O voce l-a invitat sa se apropie. S-a apropiat. Acum isi putea da seama ca are in fata un barbat foarte in varsta; fara indoiala acesta era vrajitorul satului, Harun, omul despre care auzise pareri contradictorii, cel care ii ajuta cand au probleme, dar tot el cel care atunci cand se mania arunca blesteme. Tanarul Dahad se temea ca acesta sa nu se infurie si sa arunce si asupra lui un blestem. Harun insa l-a invitat sa se apropie si l-a intrebat in cautarea carui mister se afla. Dahad fu surprins de rapiditatea cu care batranul vrajitor citise in el gandurile care il purtau in cautari de ani buni.
Ar fi vrut sa stie acum daca batranul Harun il poate lamuri, daca acesta ii poate spune unde se duce apa din vase. De ce intr-un interval de cateva ore se poate observa cum dispar cativa litri de apa fara ca cineva sa ia din ea, fara ca oamenii satului sa o bea? Batranul Harun il intelegea, doar trecuse si el prin multe cautari in incercarea de a rezolva misterele vietii pe nisipul incins al desertului. L-a rugat sa plece, sa observe din nou disparitia apei si sa incerce sa lege intre ele toate imprejurarile in care se intampla aceasta disparitie misterioasa. Dupa ce exercitiul de observatie va implini trei luni, sa se intoarca si sa ii comunice concluziile, iar daca acestea vor fi cele adevarate, ii va dezvalui solutia.
Tanarul Dahad a plecat putin dezamagit. Mai observase si inainte fenomenul, dar nu ajunsese la nicio concluzie. Tot ce stia e ca apa disparea. A stat si a observat in fiecare zi. A trasat semne pe peretii vaselor si a vazut cum si cat de des dispare apa. A vazut insa pe capacul unui vas acoperit cateva picaturi de apa. Cum puteau sa ajunga acele picaturi pe capac? Nu s-a lamurit, dar a notat si asta. Era ceva ciudat si trebuia sa i-o spuna batranului Harun.
Cele trei luni de observatii s-au implinit. S-a apropiat de cortul vrajitorului. Timpul din nou parea ca nu trece pe acolo si lui ii era din nou teama ca putinele concluzii pe care le trasese il vor mania pe batran si blesteme grele se vor ingramadi asupra capului lui. Intr-un final si-a invins teama si a mers in spatele cortului pentru a ii comunica lui Harun concluziile. Batranul l-a privit din nou cu ochii iscoditori. Banuia dupa figura tanarului Dahad ca acesta nu aflase raspunsurile. L-a chemat mai aproape si i-a ascultat istorisirile. Totusi tanarul observase picaturile de pe capac... Nu gasise raspunsul, dar inaintase cu un pas pe drumul cunoasterii. Dezamagit si incantat in acelasi timp, batranul vrajitor Harun a turnat apa intr-un ceaun, l-a pus pe foc, i-a pus un capac si a inceput sa ii dezvaluie lui Dahad misterul evaporarii apei. Acum tanarul era multumit. Isi imagina in sinea lui ca deja stie o foarte mare parte din ce trebuie sa stie un vrajitor, din ce stia Harun. Harun insa, prins de placerea de a dezvalui mistere, nu a avut timp sa citeasca acest gand pe fata lui Dahad. A continuat sa ii povesteasca despre cum a descoperit si el in tinerete fenomenul si cum acum se simte foarte mandru ca a ajuns la varsta de o suta de ani si ii poate dezvalui toate descoperirile lui unui tanar pe fruntea caruia sclipeste intelepciunea. In euforia impartasirilor i-a mai mentionat ceva. I-a mai spus ca apa poate fi solidificata, ca a mers in cel mai apropiat oras, la zece mii de kilometri si ca acolo a vazut cuburi de gheata.
O sclipire vicleana si interesata de noul subiect i s-a putut citi in ochi tanarului Dahad pentru cateva secunde, o sclipire pe care insa Harun a vazut-o. Tanarul a insistat sa auda si continuarea povestii, dar batranul vrajitor a refuzat. L-a rugat sa se intoarca de unde a plecat si sa ajute oamenii cu noua lui descoperire. Despre gheata insa nu a mai rostit niciun cuvant. Doar cand tanarul s-a intors cu spatele a murmurat un blestem scurt... Daca Dahad va ajunge la varsta de o suta de ani si va reusi sa vada, sa creeze, sa obtina gheata de care este atat de interesat si se va lauda cu descoperirea lui, aceasta sa se topeasca in fata lui, sa vada din nou efemeritatea apei, sa vada din nou ca nu o poate stapani.
Tanarul Dahad s-a intors in mijlocul tribului si s-a laudat cu descoperirea lui si a lui Harun. Oamenii l-au omagiat ca pe un real descoperitor, iar de Harun au uitat. Multumit de rezultatele cercetarii lui, Dahad a dorit sa poata face mai mult. A vrut sa vada, sa simta gheata, sa fie vrajitorul de gheata.
A inceput calatoria prin desert. A mers kilometru dupa kilometru, pas dupa pas, ora dupa ora, an dupa an. Cele zece mii de kilometri s-au ispasit. Portile orasului se ridicau mari in fata lui. A intrat. Oameni multi se invarteau in toate partile. Nimeni nu parea a fi preocupat de gasirea ghetei, de stapanirea apei. Purtat de valul de oameni a ajuns in piata. S-a oprit la o taraba mai retrasa. O batrana vindea rodii aproape coapte. S-a prefacut interesat de marfa si a intrat in vorba cu femeia. A intrebat-o apoi soptit de unde poate sa faca rost de niste gheata. Femeia s-a uitat complice la el. Stia de undeva ca el este cautatorul. Ceea ce nu stia el e ca in oras gheata nu mai era un secret. Batrana l-a indrumat catre o pravalie din piata, dar i-a spus ca mai sunt locuri de unde poate cumpara gheata.
Dahad a intrat in pravalia din piata si a cerut gheata. Vanzatorul l-a privit ciudat. Nu intelegea exact... Ce vroia omul asta? Un cub de gheata? Ceai cu gheata? Timp de cateva secunde l-a privit nedumerit. Dahad a asteptat si el nedumerit. Nu intelegea ce nu intelesese vanzatorul. Noroc ca atunci a intrat in pravalie batrana vanzatoare de rodii. Aceasta a facut un semn vanzatorului, s-a dus in spatele magaziei, a deschis o usa metalica si s-a intors de acolo cu un bol plin cu cuburi de gheata. A luat unul si i l-a pus in mana lui Dahad. Fascinat, Dahad privea cum cubul rece si alb se transforma in apa. Deci avea dreptate batranul Harun... Daca ar reusi sa le duca oamenilor lui gheata, i-ar fi recunoscatori toata viata...
S-a apropiat de batrana si de vanzator si i-a intrebat cum poate sa gaseasca reteta cuburilor de gheata. Cei doi i-au explicat cum se pune apa in forme si apoi se pune in congelator, apoi dupa ceva timp se poate scoate gheata, iar forma depinde de forma in care se pune apa. Dahad privi din nou in palma stanga. Nu mai era decat apa. Probabil era un cub prea mic si de aceea s-a topit asa repede... Daca ar face un cub mult mai mare din gheata, cu siguranta ar rezista mai mult... A intrebat apoi de unde poate lua forme pentru a face cuburi de gheata. Comerciantul avea si el forme de gheata de vanzare. Dahad a vrut sa vada. Le-a vrut pe cele mai mari, dar nu erau suficient de mari. Daca ar fi pus apa la inghetat in ele, pana in satul lui la zece mii de kilometri distanta ar fi ajuns tot cu apa sau poate nici atat. Nu. Ii trebuia ceva mai mare. Vanzatorul il privea incurcat. Nu avea forme mai mari. I-a spus in gluma ca poate vrea sa faca o forma mare cat congelatorul... Lui Dahad ideea i s-a parut geniala. A vrut sa cumpere congelatorul. Din pacate congelatorul nu era de vanzare, dar batrana stia un loc de unde Dahad ar fi putut sa cumpere unul si s-au indreptat catre un nou magazin. A ales o lada frigorifica in forma de cub. Isi imagina deja cum din aceasta va iesi un cub mare de un metru. I-a multumit batranei si a pornit la drum catre satul lui aflat in mijlocul nisipului.
A ajuns in sat dupa trei ani. Deja se gandea la multumirile pe care le va primi din partea oamenilor. A turnat apa in lada si a asteptat. Dupa cateva ore a ridicat capacul, dar nu era pic de gheata, era tot apa. S-a gandit ca trebuie sa mai astepte. Nici a doua zi nu a gasit gheata in lada. Nu intelegea. S-a gandit ca ar fi bine sa il intrebe pe batranul vrajitor Harun. Dar oare mai traieste? Si l-ar mai primi dupa ce s-a maniat pe el cand i-a citit pe frunte gandul de marire ca descoperitor al ghetei? A renuntat. A stat sa se gandeasca cum poate sa faca gheata si de ce in oras se putea si aici nu. S-a gandit iar la Harun si a stat trei luni sa observe si sa mediteze. Intr-un tarziu a descoperit cauza. Firul care atarna pe langa lada frigorifica... In oras se baga in priza. In sat nu aveau prize. Nu aveau curent electric...
A plecat din nou in calatorie spre oras. Urma sa dureze iar ani de zile. A ajuns iar in piata. Batrana vanzatoare de rodii inca mai era acolo. I-a povestit totul. Ce era de facut? Batrana l-a dus din nou la magazinul de unde cumparase lada. De acolo i s-au recomandat baterii solare. Asa ar fi avut energie pentru ca lada sa functioneze. I-a multumit din nou batranei sperand ca nu va mai fi nevoie sa se mai intoarca in oras. Nici nu ar mai fi avut cand. Deja se apropia si el de sfarsitul vietii.
Ajuns din nou in sat a montat bateriile, a pus din nou apa in lada si a asteptat. Si-a pus rabdarea la incercare si a asteptat pana a doua zi fara sa verifice. A doua zi inainte de pranz a ridicat capacul lazii. In lada se afla un bloc mare de gheata. Inainte de a chema oamenii sa vada minunea pe care a realizat-o, a vrut sa se bucure singur de primele momente din existenta marelui cub de gheata. L-a scos din lada si l-a pus pe nisip.
Era pentru prima data in cei o suta de ani de viata plina de nisipul si de soarele desertului cand reusise sa plasmuiasca gheata, si nu orice fel de gheata, ci un cub perfect cu laturi de 100 de centimetri. O suta… ca si numarul anilor lui… Era capodopera carierei lui de vrajitor.
Cateva picaturi de apa isi purtau drumul scurgerii pe marginile cubului de gheata. A pus mana pe cub si pe mana i-a ramas apa. Batranul vraci Dahad privea dezamagit. Vedea cum gheata se zbate sa redevina la forma initiala a apei, lichidul. Picatura dupa picatura cubul de gheata se descompunea in izvoare firave de apa; suvoaie de apa ce semanau cu lacrimile batranului Dahad. Soarele continua sa rumeneasca obrajii de nisip ai desertului si obrajii stropiti de lacrimi ai batranului.
Si inainte sa se gandeasca la faptul ca oamenii tribului lui nu vor putea sa se bucure prea mult de minunea lui, s-a gandit la vrajitorul Harun. Candva s-a temut de mania si de blestemele lui…
*********************************
Sunt Apa
Sunt Apa de pe pielea lui si ma scurg printre firele lui de par. Ma simte, dar tot ce poate face este sa alerge spre mormanul de haine pe care le-a lasat pe plaja. Ma simte si vrea sa scape de mine. Alearga cu mine pe pielea lui, pe parul lui, ba chiar am vrut sa ii intru si in urechi, dar nu am vrut sa il chinui. Alearga in continuare spre plaja cu gramada de haine lasate nesupravegheate de grupul lui. Nu, nu vreau sa ma usuc inainte de a ajunge acolo. Stiu ca vrea sa scape de mine stergandu-se cu prosopul, dar la fel de bine stiu ca e mai bine pentru mine sa ajung pe acel prosop, sa ma imbib in el si sa mai fiu aproape de Omul care m-a luat cu el din mare. Si soarele asta, nu este deloc de partea mea. Daca ma evapor inainte sa ajunga omul la prosop? Stiu, soarele imi sopteste ca ma voi evapora si acei vapori vor pluti in aer si il vor atinge din nou pe om si poate chiar si prosopul... Poate si alti oameni. Soarele asta cred ca imi joaca feste. Eu nu vreau sa ajung pe pielea altor oameni, l-am ales pe el. De fapt, el m-a ales pe mine. De ce sa vrea sa scape de mine acum? Nu el a fost cel care a intrat in mare? Nu m-a luat cu el cand a iesit din mare?
Deja simt cum soarele incalzeste pielea Omului si pe mine pe ea. In curand ma voi evapora. In curand voi fi doar amintirea Apei de pe pielea acestui Om si singurele dovezi ca am existat sunt cele cateva dare de sare pe care i le-am lasat pe piele.
Acum pot sa spun ca am fost Apa de pe pielea lui. Acum sunt doar o amintire pentru el, o amintire atat de mica incat, atunci cand si vantul va adia doar putin, granulele fine de sare de pe corpul lui vor zbura. Iar daca nu va adia vantul, atunci chiar Omul va scapa de amintirea mea sub dus si o va lasa sa se piarda in canalizare.
Cu toate astea, chiar daca m-am evaporat, eu sunt inca Apa. Si sunt aici sus si veghez asupra lui si ma voi intoarce in mare. Il voi astepta pe Om pentru ca data viitoare cand va intra in mare sa ma ia tot pe mine cu el.
*********************************
Copilul care am fost si sunt
Privesc prin chenar. Pare o fereastra aburita. Tot ce vad vad ca prin ceata si nu imi dau seama exact ce vad. Poate e geamul aburit. Imi trec mana peste el. Sper ca prin acest gest magic sa sterg tot ce e vag si sa ramana concretul. Imi trec mana din nou, de data asta in sens invers gestului anterior. E tot ceata. Sau nu. E decolorat. As zice ca e aproape incolor. Ma uit mai atent. Acum disting mai bine. Culorile se reconcep pe retina.Va ceea ce credeam ca nu pot vedea; vad copilul care am fost. Paradox. Daca acolo e copilul care am fost, atunci ceea ce vad eu e in trecut. Imposibil. Eu sunt aici acum. Privesc din partea aceasta a sticlei. Copilul care am fost e dincolo, se joaca, rade, se bucura. In lumea lui e soare si el zambeste. Are o jucarie noua si se bucura de ea, dar din cand in cand se uita si la fereastra prin care il privesc eu. Dar daca el e cel care am fost, asta inseamna ca acum el nu mai e. Eu sunt devenirea lui. Sunt ceea ce va fi el si totusi il vad si pe el dincolo. Poate e o fotografie inramata sau poate ma vad tot pe mine cea de acum. Poate e doar o reflexie. Vad intr-adevar copilul care am fost, dar daca am fost asta nu inseamna ca acum nu mai sunt. Daca ceea ce vad eu vad intr-o oglinda. Intr-o oglinda veche dupa patina dobandita. E logic. Oglinda asta imbina ce am fost si ce sunt, trecut si prezent, uitat si privit.
Orice ar fi... Fereastra, fotografie, oglinda... Orice ar fi, ma vad tot pe mine. Si rama oricareia dintre ele mobilizeaza in ea copilaria. E ca si cum as incerca sa pun o parte din mine in rama, sa-mi pun copilaria la pastrat intr-un chenar, o incercare de cenzurare venita din dorinta de a elibera omul mare, omul mare care altfel s-ar descurca greu si cu un copil pe cap. Insa atata timp cat il vad, copilul care am fost ma determina sa nu il uit. Si oricat ar lupta maturul cu copilul, imaginea pe care o vad dincolo de sticla si de rama ferestrei , fotografiei sau oglinzii, ma face sa vreau sa tin din cand in cand de mana copilul care am fost si in aceeasi clipa sa redevin copil... O prietenie ciudata intre eu si eu, intre copilul care am fost si copilul care sunt.
*********************************
Tipat de albatros
Marea aducea regulat alge si scoici la tarm.
Cand a auzit primul tipat de albatros nu l-a luat in seama. Nu s-a gandit niciodata ca de la un simplu tipat se poate declansa o furtuna. Mda... Poate in muntii inzapeziti un strigat declanseaza o avalansa, dar pe mare... A continuat sa ignore. Isi spunea ca marea are propriul ei ritm si in niciun caz un tipat de albatros nu poate sa ii tulbure echilibrul. Dupa un timp insa a inceput sa isi puna intrebari. De unde vine pasarea asta? De ce tipatul ei parea a veni din alta lume? Parca ar fi un mesager al unei lumi pe care nu o vedem, lume care prin acest albatros incearca sa comunice ceva. Apoi s-a gandit ca poate exagereaza. Mai sunt si alte pasari ciudate; unele arata ciudat, altele canta ciudat...
Marea isi continua activitatea initiala.
Albatrosul tipa in continuare cu o regularitate care ducea la ignorarea oricarui zgomot si zbura deasupra marii. Fata continua sa ignore tipetele pasarii.
La scurt timp albatrosului i s-au alaturat alti doi. Acum tipetele erau mai puternice. Cele trei pasari impungeau pe rand dantela valurilor, apoi se inaltau spre cer, predau stafeta urmatorului si tipau. Poate de-aia tipa albatrosul ei; isi chema fratii. Probabil marea le-a adus bancuri de pesti cu care se pot hrani si de aceea acum impusca apa si apoi se ridica satisfacuti in vazduh scotand tipete de bucurie.
Marea clatea nisipul de pe poalele valurilor.
Fata a inceput sa deseneze cu degetul pe nisipul ud. Acum a inceput competitia cu marea. Incerca sa deseneze cat mai profund pentru ca atunci cand vin valurile sa nu ii stearga tot desenul. Competitia asta aproape ca ii deseneaza un zambet pe fata. Noroc ca valurile nu ii ajung la fata ca sa stearga zambetul.
Privea spre cer. Isi cauta albatrosul. Sunt mai multi acum. Se invart, se agita, tipa. Nu credea ca se cearta. Nu ar avea de ce. Este destul peste pentru toti. Nu. Nu asta era motivul; nu putea sa fie asta.
Tipetele lor o tulburau acum. O intriga agitatia lor. A incercat sa isi imagineze ce isi spun ei, care este motivul galcevei. Dar daca ar incerca sa se gandeasca la ce ii spun? Daca de fapt vor sa ii transmita ceva? Poate asta a si fost motivul pentru care albatrosul ei a tipat si i-a chemat pe ceilalti... Dar ce ar putea sa ii transmita? Nu, imaginatia ei a mers prea departe.
Marea i-a aruncat un sfert de val peste fata.
Oare vrea sa ii transmita ceva? Poate vrea sa ii spuna ca a castigat competitia, ca a sters mazgalelile de pe nisip si daca vrea, poate sa ii stearga si zambetul de pe fata.
Albatrosii se indepartau incet incet desenand cercuri concentrice. Centrul insa nu se misca si continua sa produca tipetele primordiale. Era albatrosul ei. Ceilalti plecau tipand din cand in cand salutari stranii.
Tipatul de albatros generator de neliniste isi facea efectul. Fiori reci i-au trecut prin picioare. Dar s-a uitat in jos si si-a dat seama ca raceala este de la apa marii. Marea nervoasa ii uda picioarele. Valuri din ce in ce mai mari se luau la intrecere in lupta pentru cele cateva grame de nisip pe care le rupeau din plaja. Palma unui nou val a lovit-o peste fata. Albatrosul tipa in locul ei. Tipetele ei nerostite se materializau prin el. Din nou a fost lovita de un val, dar nu a avut puterea sa se miste. Daca ar fi avut si ea aripi sa zboare si sa scape... Nisipul a prins-o de talpi si marea o lovea cu violenta. Toata aceasta tortura o facea sa simta ca devine o parte din mare.
Albatrosul striga la ea, dar vuietul valurilor parea ca a cucerit-o definitiv. Inainta fara teama in apa. Valurile ii udau parul. Uneori veneau valuri care o acopereau in intregime, dar fiecare val care trecea peste ea o determina sa mai inainteze cate un pas. Albatrosul se apropia de apa. Se invartea iar in cerc si scotea tipat dupa tipat dupa tipat. Concursul se dadea acum intre tipetele lui si strigatele marii.
Pe fata marea a invins-o. Inca un val si implicit inca un pas si marea o va acoperi in intregime. Albatrosul abia se mai aude... Un tipat stingher… Si inca unul… Sau parca mai multe… Sau doar unul… Si zgomotul surd al valurilor… Si iar tipete de albatrosi…
Simte ca pluteste. E uda si i-e frig. Tipete multe de albatrosi ii rasuna intre tample. Pluteste… sau tipetele plutesc peste valuri? Dar cum poate pluti daca marea a inghitit-o?
Albatrosii cei multi, prietenii albatrosului ei i se invart in jur. Dar cum? Ea tocmai fusese acoperita de apa. Priveste in jos: e aer si sub aer e apa, e marea… Jos e marea si ea nu se afla in mare…
Albatrosii au tras-o din apa si acum i s-a indeplinit si dorinta de a zbura… Dar… Chiar acum a aterizat pe nisip, insa au lasat-o mai departe de mare pentru ca aceasta sa nu vrea din nou sa fie a ei.
Albatrosii cei multi se indeparteaza in cercuri. Se aud multe tipete… Ii vede indepartandu-se. Se mai aude doar un tipat. Un ultim tipat… E tipatul primordial al albatrosului ei. El este ultimul care paraseste teritoriul din vazduh ce apartine lagunei. Si-a indeplinit misiunea, o saluta si acum pleaca.
Un ultim tipat de albatros inca mai strabate neantul…
**********************************
Fata din nisip
A doua oara cand a vazut-o avea ochii rosii. Plansese toata noaptea. Se ratacise in desertul de langa padure. Sau poate avea ochii rosii din cauza nisipului rascolit de vant care parca ii intrase si in suflet.
I-a aratat drumul spre padure si spre cabana unde se cazase si a plecat. Insa fata nu se misca de pe locul acela. Nu intelegea de ce. Doar ii aratase drumul, acum ar fi trebuit sa plece, sa se apropie de padure, de cabana. Doar nu ii era teama de padure. Toata lumea stie ca padurea aia e un miracol. Nu sunt animale de niciun fel in ea. Toti se mira cum de copacii aia rezista in apropierea desertului.
Si fata statea tot acolo. Poate ar fi vrut sa ii spuna ceva.
Nu niciunul nu vorbea limba celuilalt.
A incercat sa se indeparteze de locul unde statea fata. Poate asa aceasta va indrazni in sfarsit sa plece. Insa ea statea tot acolo. Si cu fiecare pas pe care barbatul il facea, fata se uita si mai atent. Poate ii era teama ca va ramane din nou singura acolo.
Ar fi vrut sa o duca prin padure pana la cabana ei, ce a r fi spus cei care o asteptau? Si cum ar fi putut sa se apere daca vorbeau limbi diferite?
Barbatul a mai facut un pas.
- Stai! A auzit el o voce strigand. Nici macar nu stia daca vocea i se adresase lui. Si-a intors privirea. Vroia sa vada daca fata era tot acolo unde o lasase sau daca indraznise in sfarsit sa plece. Dar fata nu mai era acolo.
Era chiar in spatele lui. Alergase pana acolo. Ea strigase. Ea il strigase in limba lui.
- V-vroiam sa i-iti m-multumesc ca m-ai ajutat! Si nu s-stiam cum sa o fac. Si m-am rugat ca sa pot sa vorbesc pe limba ta ca sa ma intelegi. Si mi s-a i-indeplinit rugaciunea. Ma mai balbai putin, dar am reusit. Stiu ca mi-ai aratat drumul spre padure si spre cabana, dar nu vreau sa ma intorc acolo. Mi-e frica sa ma intorc. Poate ei ma considera deja moarta, inghitita de desertul pustiitor.
- Trebuie sa te intorci la oamenii tai. Altfel vei ramane aici singura si chiar te va inghiti desertul. Sunt sigur ca ei inca mai spera ca esti in viata, cu atat mai mult cu cat saptamana trecuta cand te-au crezut disparuta te-ai intors.
- Da, pentru ca m-ai ajutat tu. Dar doar nu se asteapta sa imi apari din nou in cale si sa ma salvezi?
Ochii verzi ai fetei redeveneau rosii. Nisipul incepuse din nou sa se involbureze.
Barbatul a vrut sa mai fac un pas spre locul unde se afla calul lui, dar s-a oprit.
- Daca nu este nicio problema, te duc pana la cabana. Poate iti e frica sa mergi singura pana acolo.
- Nu vreau sa ma duci la cabana. NU vreau sa merg deloc acolo.
- Eu trebuie sa plec. Daca nu, ne va prinde pe amandoi vantul desertului aici si cine stie daca mai apucam dimineata. Si calul meu asteapta dupa duna albastra. Data trecuta cand te-am gasit incanu se apropia noaptea, dar acum este tarziu si in curand nu vom mai vedea nimic si nisipul asta ne va intra in ochi si in suflete. Du-te la cabana pana nu e prea tarziu. Eu plec chair acum.
Barbatul a vrut sa plece, insa fata, care se asezase pe nisip, l-a apucat de picior.
Abia atunci au vazut amandoi ca nsipul se asezase in strat fin peste hainele lor. Fata nu se speriase inca. Doar petrecuse toata noaptea in nisip. Barbatul insa se speriase. Vroia sa plece, insa fata il apucase strans de glezna si nu vroia sa ii mai dea drumul.
- Ce vrei sa faci? Lasa-ma sa plec, altfel vom muri amandoi inghititi de nisip.
- Nu vreau sa mor aici, dar nici nu vreau sa ma intorc la cabana. Ia-ma cu tine!
************************************
Fericire cu gust de sampanie
Trecuse deja o ora de cand se plimba fara tinta pe strazi. Nici nu stia cum se numeste strada pe care se afla acum. E intuneric si frig. "Oamenii normali stau in casa la ora asta!", si-a spus in gand. "Da, oamenii normali... Dar eu nu pot sa dorm." "Uite! Vad lumina la fereastra unei case. Deci mai sunt oameni ca mine, oameni care nu pot dormi."
Se apropie de casa luminata. Crede ca vede miscare in casa, dar nu distinge bine. Merge putin pe langa gard. "Uite si poarta! Ar fi culmea sa fie si descuiata..." Incearca si... "Chiar este descuiata! Probabil ca asteapta musafiri... Poate se pregateste o petrecere... Cine stie?" "Oare ar fi deplasat din partea mea daca as intra in curte?"
Sta langa fereastra. S-a ridicat putin pe varfuri si incearca sa vada ce se intampla in casa. Fereastra este deschisa.
"In noaptea asta fericirea mea are ochii verzi. Are ochii verzi si miroase a sampanie." "In seara asta fericirea danseaza."
Se uita mai atent. Da, el danseaza, dar pare a dansa cu cineva, cu altcineva. Din locul de unde priveste nu poate vedea cu cine danseaza. Il vede doar pe el putin miscandu-se pe ritmul muzicii. E clar. Danseaza. Danseaza ca si cum ar fi cu cineva.
Sta acolo si incearca sa vada cat mai mult, dar inca nu e lamurita. Sta la fereastra si priveste. "Fericirea mea nu ma poate vedea... M-am ascuns asa cum fac mereu... Ma ascund si privesc spre fericire pe furis." El nu o poate vedea. "Nu m-a vazut niciodata; nu ma cunoaste".
El danseaza in continuare. Danseaza cu altcineva, cu o alta. "Probabil partenera lui de dans este fericita; fericita cu fericirea mea. Dar ce spun? A mea? Da. Cred ca este a mea din moment ce inca mai stau aici in frig si privesc prin ferastra cum el danseaza, cum fericirea mea ii apartine unei alte persoane."
Acum s-a oprit. Nu mai danseaza. Aprinde cateva lumanari prin camera. Partenera lui de dans nu poate fi vazuta.
"De unde stiu ca fericirea cu ochi verzi este a mea? Nu stiu. Chiar nu stiu, dar lumina asta a lumanarilor pe care tocmai le-a aprins imi creeaza impresia ca asa este. Ca el este al meu. Ca eu sunt cea cu care danseaza sau, daca nu sunt eu cea cu care danseaza, macar ar trebui sa fiu."
El danseaza din nou. Partenera lui tot nu poate fi vazuta.
Se opreste din nou. Dispare pentru cateva momente intr-o parte a camerei unde ea n poate vedea. Se intoarce cu doua pahare de sampanie si se apropie cu ele de fereastra. Ea s-a speriat atat de tare incat ii vine sa se topeasca in zapada de la picioarele ei. "As vrea sa fug. Nu. Nu pot sa fug. Nu vreau sa fug chiar acum de fericirea mea. Nu acum cand ochii lui verzi sunt atat de aproape de fereastra prin care l-am privit pana acum. Nu stiu ce sa fac... Daca m-a vazut?"
S-a linistit. Nu se apropiase de fereastra, ci de masa de la fereastra. Poate ca de fapt n uparul lui mirosea a sampanie. Mirosul de sampanie venea de la sticla de sampanie care astepta, pe masa, compania paharelor.
"Dar sticla nu este desfacuta..."
Priveste din nou in camera. El a luat sticla de sampanie si o deschide. Toarna sampanie in cele doua pahare de pe masa. E din nou aproape de ea. Lasa sticla pe masa si incepe sa danseze din nou. Partenera lui de dans tot nu se vede. Poate s-a asezat prin camera.
El se apropie din nou de masa si, bineinteles, de fereastra. Ea se sperie din nou, dar ii trece repede. S-a apropiat pentru a lua un pahar de sampanie. "Cred ca l-a luat pentru a i-l oferi ei... Ce trist! Privesc prin fereastra, dar nu vad in camera, ci in imaginatia mea: fericirea mea ii ofera sampanie unei alte femei, femeii cu care dansa mai devreme. Sampanie... Bautura cu ajutorul careia pot sa il descriu si sa il simt: ochii lui verzi sunt ca sticla de sampanie de pe masa, parul lung ca sampania ce curge in pahar... parul lui cu miros de sampanie... Oferindu-i acel pahar de sampanie acelei femei am impresia ca ii ofera o parte din el... Nu! Nu pot sa privesc cum o parte din fericirea mea ii va reveni altcuiva. Nu in seara asta cand, plimbandu-ma prin frig, m-am oprit si l-am gasit."
Priveste din nou in casa. El e tot langa masa de langa fereastra. Pune mana pe paharul de sampanie. "Hm! Probabil ca nu a trecut decat o secunda... Gandurile mele au durat doar o secunda..."
In camera este m-a intuneric. Probabil ca s-au mai stins din lumanari. Sau poate le-au mai stins ei pentru a avea intimitate. Poate le-a stins ea. El nu ar fi avut cand. E tot langa masa. Poate o suflare de vant a stins lumanarile.
Deschide din nou ochii. Camera nu mai este luminata aproape deloc. Lumina care se vede e de la focul din soba si de la lumanarea de pe masa. Aceasta inca mai arde.
"Fericirea mea tine paharul de sampanie in mana si danseaza." Danseaza singur. Se invarte haotic prin intunericul camerei. Femeia cu care dansa mai devreme a disparut. "Poate a adormit. Sau poate a plecat. De-aia s-au stins lumanarile... s-a facut curent cand a deschis ea usa. Dar lumanarea de la ferastra? Aceasta ar fi trebuit sa se stinga prima". "Daca iese acum ma va vedea stand aici. Poate a trecut deja si m-a vazut."
Se apropie de coltul casei pentru a se ascunde. Asteapta, dar nu iese nimeni. "Poate ca s-a intors; s-a intors la fericirea mea".
Priveste din nou prin fereastra, dar nu mai e nimeni in camera. "Poate a iesit si el... S-a dus dupa ea".
"Asta e! Oricum nu mi-a apartinut niciodata. D0ar l-am vazut si atat...Nu a fost al meu, deci nu are rost sa ma intristez. Bine ca acum stiu cum arata fericirea mea, cu miros de sampanie..."
Priveste iar in casa. Chiar nu mai e nimeni. "Ciudat! Pe masa mai e doar un pahar de sampanie. Poate el alearga dupa ea cu paharul de sampanie in mana..." "Dar daca trece pe aici? Daca ma vede ce fac?" "Imi vine sa fug si sa ma ascund sau sa ma topesc cu zapada. Imi vine sa dispar, dar nu o fac. Privesc in camera. Doar sticla de sampanie si paharul, in rest, nimic." "Cred ca de cate ori ma gandesc la sampania asta ii simt mirosul mai pregnant in nari... Hm! Chiar miroase a sampanie!"
Sta cu fata spre fereastra si spre camera. Se gandeste la disparitia fericirii chiar cand o gasise, la mirosul de sampanie...
In fata ei vede un pahar de sampanie. E atat de adancita in gandurile ei incat are impresia ca e dincolo de fereastra. Se gandeste ca cei doi sau unul dintr ei va trece pe acolo. "Mi-e frig! Gata! Aventura din noaptea asta s-a terminat. Plec!"
Se indreapta catre poarta curtii in care a asistat la povestea lor, la povestea e i si a lui. Mirosul de sampanie ii persista in nari. Revede paharul in fata ei. "E doar o asociere facuta de mintea mea." Se opreste si priveste atent. Paharul e in fata ei, ea sta cu fata spre poarta, o mana din spatele ei ii intinde paharul de sampanie.
- Stai! Unde pleci? Te-am asteptat sa vii sa ciocnim un pahar de sampanie. De ce nu ai intrat?
"As putea crede ca e el, dar nu i-am mai auzit vocea niciodata. Totusi cred ca e el. Mirosul e al lui. Mirosul de sampanie. Dar daca ma insel? Mirosul vine de la paharul dinfata mea. Sau poate chiar el e cel ce-mi intinde paharul. Ce-o sa fac acum? E in spatele meu..."
Mana lui ii intindea paharul.
"Trebuie sa imi fac curaj sa ma intorc. Nu mai pot sta cu fata spre poarta si cu spatele la el."
Ar mai fi o solutie: sa deschida poarta si sa iasa din curte si din povestea asta ciudata. Pana la urma
Mana lui ii intindea paharul.
"Trebuie sa imi fac curaj sa ma intorc. Nu mai pot sta cu fata spre poarta si cu spatele la el."
Ar mai fi o solutie: sa deschida poarta si sa iasa din curte si din povestea asta ciudata. Pana la urma pare destul de ireal totul. "Cum a ajuns el aici? Trebuia sa fie in casa, sa danseze si sa ciocneasca cu partenera lui de dans. De unde stia el ca sunt aici? Eu nu exist pentru ei, nu fac parte din povestea lor." "Ce sa fac acum? Sa ies sau sa raman?"
- Hai! Tine paharul! Pentru tine l-am adus. "Deci chiar a alergat cu paharul... Dar dupa mine".
"Gata! M-am intors! Acum stau cu spatele lipit de poarta. Privesc in jos. Sunt picioarele lui. Imi amintesc de cand il priveam prin fereastra cum dansa. Acum trebuie sa ridic privirea . Voi vedea ochii verzi, parul lung... Voi incerca sa imi stapanesc orice tremur cand ii voi explica ce caut aici... Sper ca va intelege."
"Ce se intampla? Simt o mana calda pe mana mea dreapta. Mana lui pune in mana mea paharul de sampanie si apoi mainile lui imi incalzesc mana cu care tin paharul."
Este atenta la intreaga scena jucata de trei maini si de paharul de sampanie. A ridicat privirea la nivelul mainilor. Nu stie ce sa spuna. Are senzatia ca se balbaie, dar e numai in gand. Oscileaza intre a-i multumi si intre a-i explica prezenta ei acolo.
"Aleg prima varianta. Oricum a spus ca ma astepta, deci nu il deranjeaza ca am intrat. Dar ce s-a intamplat cu partenera lui de dans?"
- Multumesc! i-a spotit ea in cele din urma.
Mana lui dreapta se dezlipeste de grupul aproape statuar format in jurul paharului.
Ii simte mana pe fata. Isi ridica privirea spre el.Vede ochii lui verzi ca sticla din care a turnat in paharul pe care ea il tine acum in mana.
- Hai! E prea frig aici!
"M-a apucat de cealalta mana si acum ma las condusa spre intrarea in casa"
- Partenera ta de dans unde e?
El a ras:
- Acum e aici... M-ai vazut dansand singur prin casa? Da, recunosc... Exersam niste pasi in asteptarea ta... Iar partenera mea... Tocmai am adus-o in casa. Vezi, aici e cald. E mai bine. Noroc!
Nu voi mai dansa singur. Speram ca va veni in seara asta pentru mine. Simteam ca o voi revedea. Am vazut-o prin fereastra cum se plimba singura pe strada. Probabil nici ei nu ii era somn. Cand am vazut ca se deshide poarta am stiut ca vom sarbatori cu sampanie.
Acum, dansand cu ea am impresia ca miroase si ea a sampanie.
Ea nu ma cunoaste. De fapt, nu isi aminteste de mine.
Ne-am vazut in urma cu o luna.
Era noapte si nu aveam somn. Ma plimbam singur pe strazi. Singura lumina de pe strada pe unde treceam era cea de la camera ei. M-am apropiat de fereastra. Ea statea in pat si citea. Am crezut ca asta va face toata seara, dar la un moment dat s-a apropiat de ferastra, m-a privit in ochi si a iesit.
Cand mi-am dat seama ca va iesi, am pornit incet sa ma plimb pe strada. M-am intors apoi si am vazut-o plimbandu-se... Ni s-au intersectat drumurile. "Nici tie nu ti-e somn?", am intrebat-o. Ea a incercat sa ma evite, dar in cele din urma am convins-o sa mearga cu mine sa bem ceva. "Poate chiar un pahar de sampanie... Ce zici?". La auzul cuvantului "sampanie" a spus "Hai!". Am mers si am baut un pahar de sampanie si apoi ea a plecat.
Ne-am mai intalnit de atunci, dar dupa fiecare intalnire unul dintre noi uita tot, iar celalalt va fi cel care cauta. Acum m-a cautat ea. Vraja se va rupe doar cand vom reusi sa ramanem toata noaptea impreuna. Doar atunci nici unul dintre noi nu va mai uita franturi din povestea noastra si nu va mai fi nevoie sa ne cautam la nesfarsit.
- De unde stiai ca voi veni aici in seara asta?
- Daca iti spun, ramai ?
*************************************
Mi se darama castelul de nisip...
Am dat vina pe tot ce l-ar fi putu afecta... Am dat vina pe soare ca l-a uscat si ca s-a prabusit nisipul, am dat vina pe vant ca a batut puternic si l-a daramat; am dat vina pe valuri ca au venit rand pe rand si au luat pumni de nisip din el; am dat vina pe oamenii care au alergat pe plaja si l-au calcat; am dat vina pe pescarusi ca au tipat prea aproape de el si l-au dezintegrat; am dat vina pe algele esuate pe tarm ca l-au murdarit...
Am cautat mereu sa dau vina pe cineva. Cineva trebuie sa fie de vina!
Am dat vina pe pietrele din care de mii de ani se dezintegreaza nisipul; din cauza lor trebuie sa mi se dezintegreze mie castelul acum, e mostenire genetica. Am dat vina pe stele; poate au stralucit mai tare decat nisipul castelului meu. Am dat apoi vina pe lopatica cu care am construit castelul; nu a fost destul de solida pentru a cladi un castel.
A urmat bineinteles mana care a tinut lopatica... Si am ajuns la concluzia ca de fapt vina e in mine... E numai vina mea ca acum mi se darama castelul de nisip. E vina mea ca l-am construit pe plaja, aproape de valuri, de soare, de stele, de pescarusi...
E vina mea ca l-am construit...
**************************************
Prima palma din vis
Faldurile valului i s-au prelins peste fata, peste trup, in drumul inevitabil catre dalele trotuarului. Era pentru prima data in viata ei cand simtea ca va muri. Palma primita peste fata a impins-o cu o putere atat de mare incat a crezut ca schije dintr-o bomba ce a explodat in tara vecina au atins-o, nicidecum mana celui care ii intrerupsese joaca cu papusile prin logodna pe care o planuise cu ai ei.
L-a considerat mereu umbra copilariei si timp de trei ani, pana cand ea a implinit 13 si s-a putu casatori, l-a considerat un monstru care ii va rapi toate momentele frumoase din viata. Apoi, dupa ca casatoria a avut loc, a invatat, asa cum fac toate femeile din lumea ei, sa il respecte si, eventual, sa il iubeasca.
L-a respectat mereu si a respectat tot ceea ce el i-a impus, a respectat pana si valul pe care el a obligat-o sa il poarte, desi nu toate femeile din tara ei il mai poarta. Valul... Da, valul care tocmai i-a cazut de pe cap pe trotuar... Trotuarul pe care ea zace acum.
A considerat mereu ca cei 12 ani care ii despart il fac mai intelept, mai bun. L-a ascultat fara tagada cand el i-a spus ca prefera ca numai in casa si in prezenta lui ea sa poarte capul descoperit. Ciudat... Tocmai mana lui care a lovit-o cu asa o mare putere a dezonorat-o luandu-i valul de pe cap...
Simtea ca zace de ore bune pe trotuar fara ca nimic sa se intample. Initial, dupa palma aducatoare de durere, se astepta sa mai vina multe. Multe alte palme si poate pumni, ca in trecut. Probabil ca el nu se astepta ca ea sa cada dupa prima lovitura... Poate asta l-a descurajat sa continue... Dar de ce el nu mai reactiona in niciun fel? L-a inteles, ii interzisese sa se vada cu Fatima si 5 ani nu a mai vorbit cu ea, dar astazi a zarit-o pe strada pe acelasi trotuar si a salutat-o. Pe trotuarul pe care zacea acum. Ii interzisese sa mai vorbeasca cu Fatima chiar dupa ziua casatoriei lor. Cu Fatima si cu fratele ei se juca ea cand el venea sa o ceara de sotie si a vazut mereu in fratele Fatimei un rival, iar Fatima ar fi putut fi mesagera lor.
Pe trotuar corpul femeii zacea nemiscat. Se gadea oare daca e moarta. A incercat sa isi miste mana dreapta. Mana s-a miscat. Mirata, a privit in jur. Nu intelegea de ce zace pe trotuar de atata timp fara ca nimeni sa nu faca nimic. Si nici macar nu murise...
A incercat sa se ridice un pic si a privit in jur. Il cauta pe cu privirea pe cel care de 5 ani o asuprea. I s-a parut ciudat ca si el zacea culcat langa ea. Sa fi fost altcineva cel care ii daduse ei palma cvasifatala si urmase sotul ei?
Dintr-o data a simtit ca trotuarul este moale si se misca usor luand forma corpului ei. A privit mai atent si si-a dat seama ca nu e pe strada ci este in patul ei, al lor, iar el a adormit langa ea. A cautat valul care ii cazuse pe trotuar, dar nu a gasit niciun val; in casa nu purta val...
Si totusi sentimentul ca aproape avea sa moara persista. Si-a pus mana pe fata si a simtit cum din obrazul drept ii ies flacari amestecate cu durere. Atunci si-a amintit de ce a crezut pentru prima data in viata ei ca moare. Palma a existat, chiar el i-a dat-o. Nu era prima, dar a fost cea mai puternica de pana atunci, atat de puternica incat a stat lesinata pe pat minute intregi. Ceaiul cu care ea trebuia sa il astepte in fiecare zi cand se intorcea de la pravalie nu mai era suficient de cald cand a vrut el sa il bea.
*************************************
Zid fictiv
A construit in jurul lui un zid...
- Nu-ti fie teama, e un zid din caramizi imaginare; le vad doar cei care gandesc si simt ca mine.
- Il vad, dar mi-e teama sa ma apropii...
- Nu-ti fie teama! E de-ajuns sa intinzi o mana si se naruie. Ramane doar amintirea unei iluzii.
- Cum ai reusit sa il construiesti? Un astfel de zid pare sa fie tinta multor oameni; sa ridice un zid fictiv care sa apere spiritul de orice factor ce ar putea sa il raneasca...
- Nu trebuie sa fii constructor pentru a putea sa-ti construiesti propriul zid imaginar. Asta tine de fiecare om si de lumea in care crede ca traieste. Eu, desi traiesc printre oameni si pentru oameni, am nevoie de o lume care sa fie numai a mea, un stat in stat, o granita care sa imi apere visul. Si asa am inceput sa constuiesc aceast zid-granita invizibil, dar palpabil. Observi ca nu are nicio usa? Spiritul trece de cate ori vrea direct prin zid, iar trupul nu are nevoie sa treaca de zid, ramane aici, in lumea reala. Am construit zidul fara usa pentru ca am nevoie de un spatiu care sa imi apartina in totalitate, de care sa dispun dupa cum doresc eu si numai eu... Aceasta enclava s-a nascut din insasi nevoia de ceva al meu... iar o usa ar face mai vulnerabil visul ce se adaposteste dincolo...
- Si nu poate trece nimeni de acest zid ?...
- Lipsa usii nu inseamna ca granita este de netrecut. As imparti oricand lumea mea cu oricine cred eu ca merita, chiar daca acest merit dureaza o clipa, o ora sau o viata; as accepta oricand sa nu mai fie numai a mea daca m-ai convinge ca vrei sa fii o parte din ea. Nu trebuie sa fii constructor ca sa te pricepi sa darami un zid, cu atat mai mult cu cat zidul meu e compus din bucati de caramida fictiva. E suficient sa ai curaj sa intinzi mana spre el. Daca stii cum s-o faci, ai sa vezi ca se naruie... Trebuie doar sa o faci cand esti hotarata cu adevarat sa intri aici pentru ca zidul simte... Se evapora doar in fata celor care stiu ce vor, iar in ceea ce vor ma includ si pe mine... Hai sa facem testul! Hai! Intinde mana!... Vezi? A disparut... La ce mi-ar mai folosi o usa cand e atat de usor de intrat? Cei care merita reusesc sa intre aici intra fara sa existe o usa... E usor... Mai usor chiar decat greutatea caramizilor imaginare.
************************************
Otrava
A incercat candva sa o otraveasca...
Acum vroia sa o otraveasca cu otrava de mana a doua:
- De ce sa accept sa-mi dai sa beau sangele celei pe care ai otravit-o candva? Nu stii ca sangele acela a murit el insusi otravit? i-a spus ea cand s-au revazut. Stii bine ca nu ar avea acelasi efect. Pe ea ti-a fost usor sa o adormi sau sa o ucizi, nu a fost la fel de puternica; pe mine vrei doar sa ma chinui. Ai fi mai fericit stiindu-ma otravita, osciland intre vointa si renuntare? Poate nici nu vrei macar sa ma chinui in incercarea ta de a ma otravi pe jumatate... De fapt vrei sa ucizi jumatatea mea constienta, vrei sa ma vezi cum beau din sangele meu otravit in trecut si vrei sa ramana doar ea, cea pe care ai adormit-o candva, cea inconstienta, care a uitat si a iertat, cea care inca mai sangereaza la simpla atingere a gandului tau.
- Pe ea o vreau inapoi... Dar pentru a o avea, trebuie ca tu sa bei din sangele ei otravit si sa redevii ea, a replicat Grig.
- Da, Grig, dar ai uitat ceva: otrava refolosita nu mai are acelasi efect; de fapt, niciun lucru second hand nu mai are valoarea cu care a fost inzestrat initial. Te-ai gandit cumva ca poate, mai mult decat faptul ca nu mai are acelasi efect, dupa ce a fost amestecata cu sange si reintrodusa in sangele aceleiasi eu, otrava ta ar putea sa aiba efectul invers celui dorit de tine?
- Nu poti si nici nu vrei sa faci asta! Nu mi-ai face asa ceva... Nu poti sa lupti cu armele mele!
- In acest moment am puterea sa transform intregul proces de tentativa de otavire in unul de trezire... Acum, noua licoare este la dispozitia mea; am capacitatea de a vedea dincolo de eprubeta in care ai preparat-o initial... Vad ceea ce ea nu a vazut in trecut, vad ceea ce in mod normal nu se vede.
- Nu o sa renunt!a amenintat el. Mai exista arme. Poate ca acum nu am ales-o pe cea potrivita, dar cu siguranta arma potrivita exista.
Dupa un timp...
- Cand ai vazut ca am puterea sa escaladez stativul cu eprubeta ta semiotravita, am sperat ca o sa renunti, am crezut ca am invis, rectific... Am crezut ca te-am invins. Acum iau in calcul si posibilitatea ca victoria mea este doar o iluzie. Acum ai inceput cu pietre, pietre mici pe care le arunci tacticos spre mine, in mine.
- Da, cred ca astea sunt mai dureroase decat otrava...
- Stii, Grig, pietrele de azi lasa urme doar pe trup, sufletul nu poti sa mi-l mai atigi cu pietre... In suflet mai port doar cateva vanatai pe care i le-ai facut celeilalte eu. Nu le neg, sunt doar o dovada ca ea a existat candva... Sunt dovada ca eu trebuie sa fiu ceea ce sunt acum. As putea sa-ti dau celebra replica:"Sa arunce cu pietre cel care se stie nevinovat", dar stiu ca pentru tine e inutil, iar pentru mine, ma limitez la a simti durerea si atat. Ai determinat-o sa se simta vinovata fara sa fi fost macar... Acum, singurul lucru pentru care eu sau ea sau eu si ea suntem vinovate este acela ca am suportat si suportam cu stoicism loviturile tale.
- Acum nu mai ai alta solutie...
- Hmm!... Iti mai amintesti de otrava ta refolosita? Mai stii ce am facut cu ea?
- ...?
- Acum voi bea o picatura... O picatura care ma va face sa uit, sa nu mai simt durerea loviturilor pietrelor tale... Si voi mai lua o picatura cu care imi voi unge vanataile toate si cele de pe trup si cele cateva mai vechi din suflet...Iar o a treia picatura o voi turna peste toate pietrele blestemate care s-au adunat la picioarele mele de cand tot arunci si peste cele din pumnul si din buzunarul tau, le voi transforma in margele si le voi insira pe un snur, voi face un sirag si il voi lega... In acest fel voi avea control asupra lor, nu ma vor mai lovi sau rani... Arma ta este in subordinea mea acum...
- Nu ...
Dar nu l-a lasat sa spuna ca mai avea de spus:
- Stiu... Stiu deja ce iti trece prin minte... Te gandesti la ceva mai bun... Trebuie sa gasesti ceva mai eficient pentru a ma distruge si pentru a o avea din nou pe ea, nu-i asa, Grig? Te gandesti la un pumnal. De la dorinta de a ma chinui sau de a otravi o parte din mine ai ajuns sa iti doresti sa mor...
- Ai sa razi, dar chiar am gasit pumnalul, a spus incantat.
- Hai! Ce mai astepti? Ai gasit pumnalul, acum poti s-o faci! Iti dai seama cate din grijile tale ar putea sa dispara cu doar o simpla intepatura de cutit? ... Ah! Stiu ultima ta grija... Nu stii unde sa ma injunghii pentru a fi sigur de rezultat... Iti vand un pont: Injunghie-ma unde vrei! Inca mai am licoarea fosta otrava... Va fi de ajuns sa-mi tamponez ranile cu ea si gata...
- Inca mai ai din licoarea aia?
- Da, si ma gandeam sa o folosesc ca sa ma apar de tine, dar ar fi a treia oara... Ca-n povesti, Grig... Nu, nu o voi mai folosi... Stii, in basme, a treia oara este altfel decat in cele doua dati precedente, iar daca o sa ma folosesc iar de licoare ar parea fara sfarsit, fara izbanda... Am o solutie mai buna... Ultimele 7 picaturi din ceea ce initial a fost otrava filtrata prin sange ti le voi darui... Dar trebuie sa stii ca reintrand in posesia ta, licoarea e din nou otrava si una cu mult mai puternica decat cea cu care ai vrut sa ma distrugi pe mine... Gandeste-te bine! Cele 7 picaturi au puterea sa ucida un om... Daca inghiti doar cate o picatura, vei uita trepat de noi, de ea, de mine... Daca le inghiti pe toate in acelasi timp, vei muri... Oricum mie nu imi mai este teama de tine...
- Nu?
- Nu... Nu ai cum sa ma omori, Grig... Nu m-ai omori niciodata... Si stii de ce? Pentru ca daca ma omori pe mine, o omori si pe ea, omori si ultimele urme care au ramas in mine din ea, omori si speranta ca din mine ai putea sa o ai candva inapoi pe ea... Tot ce iti doresti in legatura cu ea depinde de mine...
- ...
- Hei, Grig! Inca te mai gandesti cum sa inghiti cele 7 picaturi?
*************************************
Un comentariu:
No comment
Trimiteți un comentariu